|
|
Trusa de unelteÎn alte limbi
|
Limba maghiară
Maghiara (magyar nyelv) este o limbă fino-ugrică structural asemănătoare cu finlandeza şi estoniana. Este vorbită ca limbă maternă de 14,5[1] milioane de persoane, două treimi din acestea locuind în Ungaria. Există comunităţi maghiarofone în România (Transilvania, Crişana, Banat, Maramureş), Slovacia, Ucraina, Serbia (Voivodina), Croaţia, Slovenia, Austria şi de asemenea importante comunităţi apărute prin emigrare în Statele Unite.
[modifică] Distribuţie geografică
Vorbitorii de limba maghiară ca limbă maternă se repartizează pe ţări după cum urmează:
Încă aproximativ un milion de vorbitori de limba maghiară trăiesc în Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Cehia, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Olanda, Venezuela şi în alte ţări. [modifică] Statut oficialMaghiara este limba oficială a Ungariei şi, prin urmare, una din limbile oficiale ale Uniunii Europene. Mai este limbă oficială alături de limba sârbă şi în localităţile cu majoritate maghiară din Voivodina (Serbia), şi în trei localităţi din Slovenia, alături de limba slovenă. Este recunoscută ca limbă minoritară sau regională în Austria, Croaţia, România, Slovacia, şi în regiunea Transcarpatia din Ucraina. În România şi în Slovacia poate fi folosită în administraţia locală, în localităţile cu cel puţin 20% din populaţie de naţionalitate maghiară. [modifică] Istorie Istoria limbii maghiare începe acum aproximativ 3000 de ani, la est de munţii Urali, în regiunea fluviului Obi. Încă din această perioadă şi în continuare, în cursul migraţiei ungurilor spre sud-vest, limba lor este influenţată de limbile turcice. După stabilirea lor în Bazinul Carpaţilor, adoptarea creştinismului şi formarea regatului Ungariei, limba maghiară este influenţată de limbile slave şi de limba latină, în care începe cultura scrisă în Ungaria. Prima atestare scrisă a limbii maghiare datează din secolul al XI-lea: câteva propoziţii şi cuvinte în scrisoarea de ctitorire a abaţiei din Tihany. În secolul al XII-lea apare primul text complet în limba maghiară, Halotti beszéd és könyörgés (Discurs funebru şi rugăciune), iar în secolul al XIV-lea, prima operă literară, poemul Ómagyar Mária-siralom (Tânguirile Fecioarei Maria în maghiara veche). În secolul al XVI-lea limba se dezvoltă datorită literaturii laice, dar mai ales primelor tipărituri în maghiară, traduceri ale textelor biblice de către catolici şi de către protestanţi. În acelaşi secol apar şi primele lucrări lingvistice referitoare la limba maghiară. În secolul al XIX-lea se formează limba naţională unitară şi se fixează normele limbii literare, prin activitatea cărturarilor numită de „înnoire a limbii”, care tinde să elimine influenţele latine şi germane, şi a Societăţii Ştiinţifice Maghiare, prin lucrările sale normative. Mai întâi în perioada 1844-1849, apoi definitiv în 1867, maghiara devine limbă oficială. [modifică] Variante regionaleLimba maghiară are nouă grupuri de graiuri:
[modifică] Caracterul aglutinantMaghiara este o limbă aglutinantă, ceea ce constituie principala trăsătură care o deosebeşte de limbile indo-europene, dar o apropie de limbile din familia ei şi de limbi din alte familii, precum turca şi japoneza. Caracterul aglutinant constă în faptul că morfemele sunt afixe (prefixe şi sufixe) care se alipesc la cuvintele rădăcini (deseori mai multe sufixe unul după altul) astfel, încât limitele dintre ele rămân nete, fiecare corespunzând unei singure trăsături semantice sau funcţionale. De exemplu, cuvântul maghiar házaimban = „în casele mele”, se poate segmenta în rădăcina ház = „casă”, vocala de legătură -a-, sufixul -i (care indică pluralul în cazul obiectelor posedate), sufixul -m (care indică persoana I singular a posesorului) şi sufixul -ban (corespunzător prepoziţiei româneşti „în”). [modifică] Fonetică[modifică] Corespondenţa scriere-pronunţare
Ca cea română, şi scrierea maghiară redă fidel pronunţarea, deci este aproape fonetică. Excepţii constituie j şi ly, care transcriu acelaşi sunet, fenomen analog cu „î” şi „â” româneşti, precum şi faptul că h la sfârşit de cuvânt nu se pronunţă (ex. cseh = „ceh”). [modifică] Caracteristici ale sistemului foneticToate sunetele formează perechi de sunet scurt şi corespondent lung. Vocalele lungi se scriu cu un accent ascuţit. (a – á, e – é, i – í, o – ó, ö – ő, u – ú, ü – ű). Între a – á şi e – é există în plus opoziţia închis-deschis. Consoanele lungi se scriu dublat (bank – barakk, telefon – kollektív). Şase consoane formează perechi consoană dură – consoană muiată: d – gy, n – ny şi t – ty. [modifică] AccentuareaAccentul cade totdeauna pe prima silabă a cuvintelor, dar sunt şi cuvinte care nu se accentuează: articolele hotărâte (a şi az), articolul nehotărât (egy), conjuncţiile şi unele adverbe. În acest caz este accentuată prima silabă a cuvântului următor, prin urmare grupul se pronunţă ca un singur cuvânt cu accent pe silaba a doua sau, mai rar, a treia. [modifică] Armonia vocalicăSufixele servesc fie la formarea cuvintelor ce aparţin diverselor părţi de vorbire, fie la exprimarea categoriilor gramaticale şi la realizarea raporturilor sintactice. De regulă, în cazul rădăcinilor sau sufixelor deja adăugate la rădăcină care se termină cu o consoană, intervine şi o vocală de legătură. Şi sufixele, şi vocalele de legătură se adaugă respectându-se regula armoniei vocalice. Vocalele se împart, după timbru, în acute (i, í, e, é, ö, ő, ü, ű) şi grave (a, á, o, ó, u, ú). Majoritatea cuvintelor au vocale sau numai acute, sau numai grave. Cele mai multe sufixe au două variante, iar unele chiar trei, pentru a se putea armoniza cu vocalele din restul cuvântului. Şi vocalele de legătură se armonizează în acelaşi mod. Prin urmare, în general, unui cuvânt cu vocale acute i se adaugă variante de sufix cu vocale acute şi, dacă este cazul, o vocală de legătură acută, iar unui cuvânt cu vocale grave — variante de sufix cu vocale grave şi, dacă este cazul, o vocală de legătură gravă. De exemplu, sufixul care înseamnă “în (interior)” are variantele –ban şi –ben. „În casă” se spune a házban, iar „în pădure” — az erdőben. [modifică] Lexic[modifică] Formarea cuvintelorCompunerea este foarte productivă în limba maghiară. De exemplu, acolo unde limba română foloseşte un substantiv urmat de un atribut substantival, maghiara formează un cuvânt compus: „şiret de pantofi” se spune cipőfűző, adică „pantofşiret”, dacă redăm exact structura cuvântului. Cuvintele se pot compune şi din adjectiv + substantiv, dacă adjectivul nu este simţit ca atribut adjectival, ci ca formând un tot cu substantivul. Este cazul lui sárgadinnye = „pepene galben”. Însă „trandafir galben” se scrie sárga rózsa, pentru că cele două elemente nu sunt simţite ca sudate. Aceasta este o mare dificultate a ortografiei maghiare. Există şi cuvinte compuse din trei elemente, de exemplu sárgadinnye-termesztés = „cultivarea pepenelui galben”. Dacă la asemenea cuvinte se mai adaugă şi sufixe, ele pot deveni foarte lungi. Derivarea este la fel de frecventă ca în limba română. Astfel se formează (câteva exemple):
[modifică] Gramatică[modifică] Sufixe formatoare de complementeEste de discutat dacă în cazul limbii maghiare se poate vorbi de declinare, ca în limbile flexionare. Din această perspectivă se ajunge la un număr de 23 de cazuri, dar unele din sufixele care le exprimă au un sens atât de precis, încât nu pot fi aplicate decât unui număr mic de substantive cu o utilizare foarte specifică. De exemplu, sufixul -stul/-stül care exprimă ideea de însoţire, este folosit cu puţine substantive (családostul = „cu familie cu tot”). Unii lingvişti acceptă un anumit număr de cazuri, alţii un alt număr, şi sunt unii care contestă folosirea termenului de caz pentru limba maghiară, considerând că este mai potrivit pentru această limbă să se vorbească simplu despre sufixe formatoare de complemente:
De remarcat numărul mare de sufixe care formează complemente de loc, diferite în funcţie de faptul dacă verbul exprimă deplasarea spre sau dinspre locul acela, ori dacă nu exprimă deplasarea (-ban/-ben = „în” fără deplasare, -ba/-be = „în” cu deplasare spre, -ból/-ből = „din”). [modifică] PostpoziţiiSistemul sufixelor de mai sus este îmbogăţit de postpoziţii, care se aseamănă ca funcţie cu unele prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale din limba română, doar că locul lor este după substantivul pe care îl subordonează verbului. Şi printre ele există mai multe care exprimă locul, tot cu distincţia „fără deplasare”, „cu deplasare spre” şi „cu deplasare dinspre”. Exemplu: az épületek között = „între clădiri” (fără deplasare), az épületek közé = „între clădiri” (cu deplasare spre acel loc), az épületek közül = „dintre clădiri” (cu deplasare dinspre acel loc). [modifică] Exprimarea posesieiSufixele posesive (corespunzătoare adjectivelor posesive din limba română):
Pronumele posesive
Construcţii
[modifică] Genul naturalLimba maghiară nu cunoaşte genul gramatical. Genul natural poate fi exprimat prin:
[modifică] PluralulÎn principiu, la singularul substantivelor şi adjectivelor se adaugă sufixul –k, precedat uneori de o vocală de legătură: nők = „femei”, virágok = „flori” (-o- este vocală de legătură), férfiak = „bărbaţi” (-a- — vocală de legătură), szépek = „frumoşi/oase” (-e- — vocală de legăură). Nu se adaugă sufixul –k la:
Obiectul posedat are o marcă de plural specifică, –i, plasată de obicei înaintea sufixului posesiv pentru un singur obiect posedat: házai = „casele sale”. [modifică] Pronumele personale
Pronumele de politeţe sunt de persoana a treia: maga = „dumneata”, „dumneavoastră (singular)”, maguk = „dumneavoastră” (plural), ön = „dumneavoastră (singular)”, önök = „dumneavoastră” (plural). Ön este mai politicos decât maga, acesta din urmă putând fi folosit şi cu condescendenţă. Pronumelor personale cu funcţie de complement indirect sau circumstanţial din română le corespund sufixe formatoare de complemente sau postpoziţii la care se adaugă sufixele posesive. Exemple:
[modifică] Pronumele-adjective demonstrative
Pronumele devine adjectiv dacă este urmat de un substantiv articulat cu articol hotărât: Ezeknek az embereknek van házuk. = „Oamenii aceştia au casă”. [modifică] Cuvinte interogativePronume interogative Ki jön? = „Cine vine?” Kik ezek? = „Cine sunt aceştia/acestea?” Mit csinálsz? = „Ce faci?” Mik a javaslataid? = „Ce propuneri ai?” sau „Care sunt propunerile tale?” Melyek az ön könyvei? = „Care sunt cărţile dv.?” Pronume/adjective interorgative Milyen zenét szeretsz? = „Ce (fel de) muzică îţi place?” — adjectiv; Milyent szeretsz? — pronume Melyik kabátot választod? = „Care palton îl alegi?” — adjectiv; Melyiket választod? — pronume Hány (szék) van itt? = „Câte (scaune) sunt aici?” (referitor la substantive numărabile) Mennyi bort iszol? = „Cât vin bei?” — adjectiv; Mennyit iszol? — pronume (referitor la substantive nenumărabile) Adverbe interogative Hol van az étterem? = „Unde este restaurantul?” Hova nézel? = „Încotro te uiţi?” Honnan jössz? = „De unde vii?” Mikor indul a vonat? = „Când pleacă trenul?” Meddig tart az előadás? = „Până când ţine spectacolul?” Mióta vársz? = „De când aştepţi?” Meddig megyünk? = „Până unde mergem?” Hogy hívnak? = „Cum te cheamă?” [modifică] Pronume relativeSe formează de la pronumele interogative cu prefixul a-. Câteva exemple: Ki az a férfi, aki ott ül? = „Cine e bărbatul care şade acolo?” — se referă la persoane Hallottam, amit mondtál. = „Am auzit ce ai spus.” — se referă la lucruri Az az asztal, amelyikhez leült, foglalt. = „Masa la care v-aţi aşezat este rezervată.” — se referă la o persoană sau la un lucru considerat(ă) printre altele şi are numai singular Gyere amikor akarsz. = „Vino când vrei.” [modifică] VerbulConjugarea Majoritatea verbelor au două serii de sufixe personale, pentru conjugarea subiectivă şi pentru conjugarea obiectivă. Ele se aleg după natura complementului. Conjugarea obiectivă se foloseşte când verbul are un complement direct de persoana a III-a, exprimat în general prin:
Conjugarea subiectivă se aplică în general atunci când:
Există o formă specială, cu sufixul -lak/-lek, pentru cazul când subiectul este de persoana I singular, iar complementul direct de persoana a II-a: Látlak (téged). = „Te văd.”, Szeretlek (titeket). = „Vă iubesc.” Modurile personale
Observaţii: 1. Există mai multe tipuri de conjugare, precum şi multe verbe neregulate. 2. Maghiara actuală păstrează o singură formă de trecut. Marca sa este sufixul -t, scris cu aldine în tabel. Se traduce cu diferitele timpuri ale trecutului din română, în funcţie de context şi de existenţa unui preverb (vezi mai jos). 3. În gramatica maghiară se consideră că modul imperativ are toate persoanele. Marca sa este sufixul -na/-ná/-né. Îi corespunde şi conjunctivului românesc. 4. Nu este obligatoriu să se folosească pronumele personal subiect împreună cu verbul, decât dacă se doreşte accentuarea persoanei, deoarece sufixele personale (scrise cu aldine cursive în tabel) sunt suficiente pentru a indica persoana. Modurile nepersonale La acestea nu se face distincţia subiectiv/obiectiv. Infinitivul se formează cu sufixul -ni. De obicei exprimă o acţiune fără subiect precizat (Nem szabad ezt megenni. = „Nu e voie să se mănânce asta.”), dar acesta se poate preciza dacă sufixului –ni i se adaugă un sufix posesiv (Nem szabad ezt megennie. = „Nu are voie să mănânce asta.”). Participiul prezent se formează cu sufixul -ó/-ő şi redă ceea ce exprimă construcţia „care” + verb: Félek az ugató kutyáktól. = „Mă tem de câinii care latră.” Participiul trecut este în general identic cu persoana a III-a singular a indicativului trecut: A megtett út kifárasztott. = „Drumul parcurs m-a obosit.” Gerunziul are sufixul -va/-ve: Köszönve lépett be. = „A intrat salutând.” Uneori exprimă pasivul: Az ablak zárva van. = „Fereastra este închisă”. Categorii de verbe Verbele active sunt analoge cu cele de diateza activă din limba română. Verbele pasive sunt rar folosite în limba actuală. Verbele reflexive se pot forma cu mai multe sufixe. Doar două exemple:
Verbele factitive exprimă faptul că subiectul pune pe altcineva să efectueze acţiunea exprimată de verb.
Verbele potenţiale corespund unor construcţii cu verbul „a putea”. Le este caracteristic sufixul -hat/-het: Elemehetsz, ha akarsz. = „Poţi să pleci, dacă vrei.” Preverbe Preverbele sunt la origine adverbe. Alcătuiesc cuvinte compuse cu verbele, fiind oarecum asemănătoare cu prefixele pe care le pot avea verbele în limba română. Preverbele pot avea mai multe funcţii. Iată principalele două:
Preverbele pot fi detaşate de verbe, ba chiar uneori acest lucru este obligatoriu: Javítsd meg a kocsit! = „Repară maşina!” [modifică] Topica în propoziţieÎn limba maghiară ordinea părţilor de propoziţie este mai variabilă şi adesea diferită de cea din română. De obicei partea din propoziţie care poartă informaţia cea mai importantă pentru vorbitor este accentuată mai puternic decât celelalte cuvinte şi/sau se plasează la începutul propoziţiei. Exemple: A hó belepte az utat. = „Zăpada a acoperit drumul.” Az utat belepte a hó. = „Drumul a fost acoperit de zăpadă.” Az utat lepte be a hó. = „Drumul a fost acoperit de zăpadă.” A hó lepte be az utat. = „Zăpada a acoperit drumul.” Belepte az utat a hó. = „Zăpada a acoperit drumul.”[2] [modifică] Elemente comune limbilor maghiară şi românăLimbile maghiară şi română sunt foarte diferite una de alta. Şi totuşi, în lexicul celor două există numeroase elemente comune. Unele se datorează vecinătăţii. În limba română există multe cuvinte maghiare, şi nu numai în graiurile ardelean, maramureşean şi bănăţean, ci şi în limba literară: város > „oraş” alkotni > „a alcătui”, költeni > „a cheltui”, lakatos > „lăcătuş”, tok > „toc (de uşă)”, nem > „neam”, mester > „meşter”, beteg > „beteag”, hitlen > „viclean” etc. A fost preluat şi un sufix lexical: -ság/-ség > „-şug”, în „meşteşug”, „beteşug” şi „vicleşug”. Şi limba maghiară a preluat unele cuvinte din română, nu numai în graiurile maghiare din Transilvania, ci şi în limba literară: „afină” > áfonya, „fluier” > furulya, „plăcintă” > palacsinta = „clătită”, „fecior” > ficsúr = „tânăr spilcuit”. Alte cuvinte sunt comune pentru că au fost preluate din aceeaşi limbă, odinioară din slavă (barázda = „brazdă”, borona = „boroană”, galuska = „găluşcă”, lapát = „lopată”), din turcă (kávé = „cafea”, papucs = „papuc”), mai recent din franceză (rúzs = „ruj”, sofőr = „şofer”), italiană (bárka = „barcă”), engleză (lift = „lift”). Sunt numeroase aşa-numitele cuvinte internaţionale, comune multor limbi: autóbusz, beton, cigaretta, film, gáz, kakaó, konzerv, pisztoly, rádió, taxi, telefon. Folosirea celor care formează dublete cu cuvinte propriu-zis maghiare este combătută de lingviştii care se ocupă de cultivarea limbii. Astfel sunt abszurd, agrár, konstrukció, organikus, privilégium şi multe altele. [modifică] Note
[modifică] Bibliografie
[modifică] Dicţionare on-line
[modifică] Materiale pentru învăţarea limbii maghiareOn-line
Manual
Ghiduri
[modifică] Vezi şi
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
