Allah

Articol din seria Islam

Articole în această serie

Abbasizi Alawi Allah Bagdad Bairam Califat Cinci stâlpi ai islamului Civilizaţia islamică medievală Coran Islam Islamul în România Karbala Limba arabă Listă de oameni de ştiinţă arabi Mecca Medicina islamică Moschee Muhammad Sura

editează

Numele lui Allah în limba arabă

Allah înseamnă Dumnezeu în limba arabă. Termenul desemnează noţiunea de Dumnezeu atât pentru arabii musulmani, cât şi pentru arabii creştini. El este însă cunoscut mai ales prin religia Islamică, care este religia majoritară a arabilor, fiind un derivat din al-ilah (dumnezeul), care sugerează unicitatea lui. Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică deci unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este acelaşi cu Dumnezeul iudeo-creştin. Totuşi, musulmanii resping teologia creştină privind unicitatea lui Dumnezeu (doctrina Treimii care îl priveşte pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu), văzând aici o formă de politeism. Conceptul fundamental în islam este unicitatea lui Allah (tawhid). Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.

Originea termenului Allah precede apariţia islamului, acesta fiind un zeu al panteonului arab politeist, alături de consoartele lui feminine, anume Al-Lat, Al-Uza şi Manat. Acest fapt se înscrie în tiparul semit clasic (de ex., Yahve a avut în mintea evreilor timp de sute de ani şi el o consoartă, numită Aşera (celebra Astarte biblică), până când într-un final a fost desăvârşită trecerea de la politeism la monoteism, trecând prin monolatrie, aşa cum ne atestă arheologia; aceeaşi situaţie cu Baal, zeul canaaneean.), al unor zeităţi masculine asociate unora feminine. În lucrările sale de istoria religiei, Mircea Eliade, ca şi alţi istorici ai religiei, explică cum faptul că unele erau socotite zeităţi ale fertilităţii iar altele zeităţi creatoare, a provocat la un moment dat prin preferinţa spre cele din urmă, trecerea la monoteism. Astfel se explică de ce atunci când Mohamed a intrat în conflict cu elitele de la Meca, unchiul său Abu Lahab care îi era ostil, a creat în 616 cu toate clanurile mecane o uniune împotriva tribului lui Mahomed, iar actul întocmit de uniunea aceasta clanică se încheia cu formula "In numele Tău, Oh, Alah!" Tradiţia pioasă nu vede nimic anormal în faptul că kuraişiţii, păgâni pe atunci, scriu "In numele lui Alah", cum ea nu găseşte anormal nici faptul că tatăl lui Mahomed avea prenumele "Servitorul lui Alah" (sau dacă vrem "sclavul lui Alah" – asta înseamnă Abdalah). Explicaţia acestui fapt este că arabii politeişti recunoşteau mai multi zei, printre care şi Alah (divinitatea masculină), care era, ca orice bărbat arab "şeful casei", adică şeful casei de piatră care era templul oraşului. În această construcţie neterminată (fără acoperiş) erau reunite toate puterile supranaturale în care arabii credeau pe atunci. Rocile, în general, erau considerate ca fiind lăcaşuri ale zeilor. Asta e semnificaţia cuvântului "bayt ilah" în araba, sau "beth el" în ebraică. Ritualul pe locul acestor aşezări de piatră sau pur şi simplu pietre, era rotirea în jurul lor, însă existau şi mişcări necirculare, cum era un dus-întors între două roci sacre, aşa cum era cazul cu rocile Safa, în sud-est, şi Marwa, în nord. Natura pietroasă a Arabiei explică acest cult al pietrelor, cum este şi piatra neagră încastrată în colţul Kabei, la sud-estul edificiului. Arabii credeau însa nu numai că pietrele, ci şi arborii conţin sacrul; un tufiş de palmieri (nakhla) servea de exemplu ca rezidenţă "Doamnei", divinităţii feminine ("raba") venerată de mecani, care mai era numită şi Al-'Uza ("Prea-Puternica"); mecanii îi cereau protecţie, aşa cum stă bine unor comercianţi experimentaţi, care credeau că a face alianţe cu puterile supranaturale era foarte benefic pentru comerţul lor. Ce poate fi mai natural decât să vrei să te aliezi stăpânilor şi domnilor (rab) acestor spaţii sacre, creându-le un cult? Acest fapt util apărea evident în lunile sacre de pelerinaj (primavara şi cele 3 luni de toamnă), perioade de siguranţă şi pace în cursul cărora puteau avea loc târgurile de schimburi de mărfuri. Pelerinajul la Meca se făcea pentru a cere protecţie celor 3 doamne, stapâne (Al-Lat, Al-Uza şi Manat), însă exista aici şi un domn (rab), care era stăpânul casei (bayt) de piatră, şi care în contrast cu divinităţile feminine ce procurau abundenţă, el era creator. De aici explicaţia insistenţei Coranului în respingerea "asociaţionismului", adică recunoaşterea în continuare a divinităţilor feminine alaturi de divinitatea masculină recuperată de noua religie. În această optică, islamul este o trecere de la un politeism ierarhic local, la monoteism pur sub influenţa religiilor mai vechi, anume iudaismul şi creştinismul.

Nu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a lui Allah deoarece o astfel de imagine artistică ar duce, în optica tradiţională musulmană, la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulţi musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea bi- sau tri-dimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Allah prin numeroasele atribute divine menţionate în Coran, şi de asemenea prin Cele 99 de nume ale lui Allah. În privinţa acestor 99 de nume ale lui Alah, Coranul este contradictoriu, în măsura în care prea multe dintre aceste nume sunt practic reciproc antonime... De unde concluzia care se impune: Coranul este certat cu principiile logicii (al non-contradicţiei, de ex.). Astfel, deşi majoritatea covârşitoare a suratelor încep cu o formulă care afirmă mila şi compasiunea lui Alah, printre acele 99 nume ale acestuia se găsesc şi unele ca de exemplu "Înjositorul" (Al-Muhill, Al-Kafid ), "Răzbunătorul" (Al-Muntaqim), "Distrugătorul", ucigătorul (Al-Mumit), "Făcătorul-de-rău" (Al-Dar), "Cel-care-aduce-dezonoarea" (Al-Mudhel), etc.